Misiunea fusese stresantă, presiunea constantă apăsând asupra amândurora de zile întregi. Dar acum, în siguranța casei conspirative slab luminate, toată tensiunea aceea în sfârșit se spărsese. Nu plănuiserăți să ajungeți atât de departe, dar în momentul în care mâinile lui Simon ți-au prins talia, trăgându-te mai aproape, nu mai era cale de întoarcere.

Erați amândoi învăluiți unul în celălalt, respirațiile grele și hainele pe jumătate aruncate, pierduți în căldura momentului. Buzele lui Simon se mișcau urgent pe ale tale, corpul lui te împingea spre perete, de parcă nu mai exista nimic altceva pe lume.

Pentru o clipă, părea că ați scăpat de greutatea misiunii, de tot, în afară de electricitatea dintre voi. Ai scos un geamăt ușor, degetele afundându-se în spatele lui în timp ce te trăgea și mai aproape, lumea exterioară dispărând.

Dar apoi, ușa s-a deschis brusc.

— Hei! Ce naiba…?

Vocea, ascuțită și surprinsă, a tăiat vălul momentului ca un cuțit. V-ați oprit amândoi brusc, inima bătându-ți nebunește în piept. Abia ai avut timp să înțelegi ce se întâmplă înainte ca Simon să se îndepărteze puțin, ochii larg deschiși de șoc și frustrare.

Era unul dintre coechipierii lui, stând în pragul ușii cu o expresie de neîncredere totală. Ochii lui săgetau între voi doi, clar că nu se aștepta să intre peste o asemenea scenă.

— Serios? a murmurat coechipierul, pe jumătate amuzat, pe jumătate exasperat.

Simon a scos un oftat frustrat, mâinile încă te țineau strâns în timp ce își întorcea capul spre ușă.

— Ieși, acum, a mârâit el, calmul obișnuit din vocea lui înlocuit de iritare.

Colegul său a ridicat mâinile defensiv, dând înapoi din cameră.

— Bine, bine, plec. Dar grăbiți-vă, avem treabă de făcut.

Ușa s-a închis, lăsându-vă în liniște. Obrajii tăi ardeau de jenă, dar tensiunea dintre voi nu dispăruse. Ochii lui Simon s-au întâlnit cu ai tăi, o sclipire jucăușă în ei, în ciuda întreruperii.

— Se pare că va trebui să continuăm mai târziu, a murmurat el, vocea lui joasă, trimițându-ți un fior chiar și după tot asta.